Pe 22 aprilie 1990 începea primul Euromaidan din Europa de Est, prima mișcare pro-europeană a României ieșită din peștera comunismului ceaușist sau a doua revoluție, după Revoluția Salamului din 1989.
De fapt începea și în România prima mișcare anticomunistă de mase, spre deosebire de celelalte state estice care avuseseră în penultimul deceniu ample manifestări fie de stradă, fie prin ziare, prin cercuri politice. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria traversaseră deceniul fierbinte 80-90 prin multe convulisii sociale, comunismul lor făcând implozie. Nu ca la noi. România nu a avut parte de dizidență grupată, decât câteva spoturi, personaje care încercaseră să critice prin versuri, scrisori și adrese către Radio Europa Liberă. Dar nu comunismul ci doar conducătorii. În România nimeni nu a pus la îndoială sistemul comunist. Noi aveam o repulise față de cuplul prezidențial, nu față de sistem. Nimic însă de proporții, România lui Ceaușescu fusese o Coree de Nord, ermetizată și care fără ”aportul sovietic” din decembrie 1989, ar mai fi rămas enclavizată în această parte de Europa, cel puțin cât a supraviețuit și Albania.
Ajungem astfel în aprilie 1990, când elitele României, studenții, personalitățile din lumea academică realizează că FSN nu este decât un partid sovietic, care dorea doar o schimbare de catifea a sistemului, o înlocuire doar a oamenilor PCR-ului, cu oamenii noi, ”de bine” un partid care nu dorea o schimbare majoră, pe fond a României care să o îndrepte spre lumea vest europeană. FSN era doar un partid naționalist-conservator, care continua să folosească matricea PCR pentru a domina scena politică. De aici se nate și ciudețenia dintre PSD-ul de după 2000 (urmașul de drept al FSN) care deși face parte din stânga europeană, în țară are conotații masive de drepta conservatoare. Nicio legătură cu stânga de la Bruxelles.
Fundamentul acestei manifestații din 1990, având în vedere că se apropiau alegerile din 20 mai 1990, era Proclamația de la Timișoara și mai ales Punctul 8, un punct care prezenta un moratoriu astfel încât toți care au ocupat funcții de stat în PCR sau în fosta securitate, nu aveau voie să candideze la alegerile din 20 mai 1990. Era o formă de asanare morală a României. Dar și imposibil de pus în practică, pentru că în FSN, peste 80% dintre cadrele partidului făcuseră parte și din aparatul de stat al PCR. Inclusiv președintele interimar Ion Iliescu, fost activist de top al regimului și care candida pentru un prim mandat de președinte de țară.
Pe 22 aprilie începe cea mai lungă manifestație anti-comunistă din România și prima mișcare pro-europeană din țara noastră. Prin blocarea Pieței Universității. Președintele Iliescu are neinspirata decizie de a-i numi drept golani pe cei din piață, omitând faptul că în Piața Universității se afla chiar intelectualitate română, cei care erau mult mai deschiși spre vest și care cereau standarde și un traseu cât mai concret spre occidentalizarea României. Privatizare, economiei liberă de piață, televiziuni private, disocierea de URSS și alegerea unui parcurs european. Eliminarea statului din viața cetățeanului. Privind în urmă la aceste solicitări, raportate la nivelul de pregătire a marii majorități a societății, ne dăm seama cât de naivi erau cei din Piața Universității. Trei sferturi din populația României habar nu avea ce înseamnă economie de piață, un stat minimal, privatizare, Europa de Vest. Ion Iliescu și Petre Roman le oferise mâncare, portocale și salam. Și Dallas. Adică, ce era nevoie de mai mult? Aveam Sclava Isaura la televizor și fotbal. Iar în piețe se cumpărau deja casete cu Generic și Azur.
Era uriașă, abisală distanța mentală și educațională dintre cei care vorbeau din Balconul Pieței Universității și cei de acasă din Motru, Râmnicu Vâlcea sau Botoșani. Două Românii total diferite. De aceea, suportul popular, mai ales că singura televiziune controlată de stat, trata în mod injurios manifestanții. ”Droguri, prostituție, nespălați, golani” erau etichetele celor care protestau zi de zi, în Piața Universității, da de aceea suportul popular pentru Piața Universității era practic inexistent.
Pe acest fundal social au loc alegerile din 20 mai 1990, primele alegeri ”libere” dar ”fără educație politică” din România după 1947. Și cum era evident, FSN obține 76,47%, PNL 8,4%, UDMR 7,2%, PNȚCD 2,45%, la Senat și la Camera Deputaților FSN 66,41%, PNL 6,41%, UDMR 7,23%, PNTcd 2,56%. Mai intră PDAR, Liber Schimbiști, PSDR lui Cunescu, Ecologiști, formațiuni cu câte unu doi parlamentari. Oricum era o majoritatea absolută a FSN. Ion Iliescu obține 85%, Radu Câmpeanu 10,6% și Ion Rațiu 4,3%, la alegerile prezindențiale.
Cam asta era radiografia societății românești, poza la minut. O societate deloc pregătită pentru a înțelege ideea de democrație, de economie de piață, de libertăți. Departe de statele din restul Blocului Răsăritean. România se comporta precum o republică sovietică, una care nu dorea să schimbe un sistem, ci doar niște ”stăpâni răi” cu ”unii buni”. România nu avea o cultură politică, o educație economică. Nu avea o elită de stat. Intra într-o lungă tranziție economică și socială.
La doar 5 luni de la Revoluția din decembrie, una sângeroasă, românii votaseră de această dată asumat pentru instaurarea din nou a unei puteri politice cvasicomuniste, etatiste, național ceaușiste și pentru un lider neocomunist. Asta demostrează că revoluția din decembrie nu a fost una creată, născută firesc de popor ci una grefată din exteriorul moscovit strict pe nevoile primare ale societății.
Pe acest fundal, era clar că Euromaidanul din Piața Universității se va estompa. Și așa s-a întâmplat. Treptat din cei 50.000 de protestari în medie care erau prezenți, numărul scade drastic după alegeri la câteva mii, fenomenul se desumflă. Și proaspătul regim legitimat prin vot pregătește închiderea protestelor.
Numai că o face prost. Forțele de ordine încă nu ieșiseră din angoasa lui decembrie. Pe 13 iunie pe zi are loc o ciocnire cu protestatarii dar se încheie remiză și apoi se apelează la manipularea televizată, la infiltrarea protestatrilor cu elemente subversive care dau foc la magazine. Poliția își incendiază autobuzele, televiziunea se închide ”sub asediu” (deși în decembrie 1989, sub gloanțe, TVR nu se închisese). Episodul cu Răzvan Theodorescu este de-a dreptul penibil în acele momente. Și evident, pe 14 ianuarie, forțele fidele ale lui Iliescu, brăgăzile minerilor primesc trenuri cu care să vină la București, după un apel ”disperat” al președintelui Iliescu care vorbește despre ”legionari și fasciști” (Putin ar trebui să plătească drepturi de autor).
14-15 iunie sunt două zile negre din istoria Bucureștiului. Mineri, oameni de bine de la fabricile și uzine încep urgia. Sunt distruse sediile partidelor politice de opoziției, sunt bătuți și arestați tinerii din piață. sunt chiar oameni împușcați. Tot ce era cu ochelari, barbă, jeansi sunt vânați și arestați. Liderul pieței din acel moment, Marian Munteanu estea agresat de un cordon de mineri și polițiști. Ion Iliescu le mulțumește în amiaza zilei de 15 iunie minerilor pentru simțul civic de care au dat dovadă.
Urmări? România intră 17 ani în cea mai lungă perioadă de tranziție. Avem prima mare migrație din România, spre SUA și Canada, acei tineri absplvenți de universități optează să părăsească țara. Toată Europa ne întoarce spațele. Intrăm în Evul Mediu al Democrației originale. Se stopează orice ajutoare spre țara noastră. Accesul spre piețele valutare este restricționat. Economia românească începe să tușească. Pentru că, pe o piață liberă, produsele industriei noastre nu aveau căutare. Prăbușirea CAER și a URSS va duce economia noastră începând cu 1991 până în 1999 din rău în maI rău. Dar mai urmează hopul din 1991, ruperea FSN și declinul total al economiei și societății românești. Până în 1996, România intră politic într-o dictatură de catifea, șansa noastră vine, paradoxal, din exterior, odată cu prăbușirea URSS.
Liviu POPESCU
