Referirile punctuale despre războiul dintre Israel și Hamas sunt aproape fără sens într-un articol publicat în presa locală din România. Evenimentele militare, sociale și politice se succed cu o asemenea repeziciune, încât abia țin pasul marile televiziuni ale lumii și marile agenții de știri. Pe teren, situația e foarte clară. Armata israeliană pisează din aer și de pe uscat întinsa rețea Hamas din Fâșia Gaza. Diplomatic, lucrurile sunt în ceață. Mai multe capitale s-au pus cap în cap să dezlege o enigmă istorică, anume cum poate fi făcută pace între israelieni și palestinieni. Dar, din punct de vedere al imaginii, lucrurile au cuprins o întorsătură neîntâmplată până acum în conflictele arabo – israeliene. În timpul Războiului de Independență din 1948, Crizei Suezului (1956), Războiului de șase zile (1967), Războiului de Yom Kippur (1973), Războiului din Liban (1982), Primei Indifade (1987 – 1993) și în a A doua Intifadă (2000 – 2005), opinia publică occidentală a fost în cvasi – unanimitate de partea statului Israel. Sigur că și în aceste conflicte lumea arabă a apărat cauza palestiniană. Nu e nicio mirare că o face acum. Nu e de mirare că în China, Rusia sau alte țări care astăzi formează așa – zisul Sud Global cauza palestiniană are partizani.
Dar cum este posibil ca în marile capitale ale Europei Occidentale, dar și în SUA, această cauză să prindă atât de mult avânt?! Primul argument ține de imigrație. Odată cu trecerea timpului, vestul Europei și SUA au tot primit imigranți musulmani care acum fac mitinguri luând partea Fâșiei Gaza. Sau mai rău, direct Hamas – ului. Un alt motiv, mult mai viclean, este progresismul. Sau, ca să folosesc termeni îndeobște acceptați, tot ceea ce astăzi numim – peiorativ sau nu – mondialism, globalism și chiar neomarxism. Numeroase centre de gândire din Occident, centre de reflexie, de open society și alte asemenea concepte ce sună bine, au trecut cu arme și bagaje în tabăra palestiniană. Iar prin social – media, frontul unde de câțiva ani se pierd sau se câștigă războaiele, atacă statul Israel într-un chip teribil de pervers. Ca să nu cadă flagrant în tabăra terorismului musulman, aceste centre de putere și imagine procedează ca peste tot unde nu le convine ceva: întruchipează pericolul ori într-un partid, ori într-un grup restrâns de oameni, ori – de cele mai multe ori – într-un singur om. Și așa a ajuns premierul israelian Beniamin Netanyahu să preia, ca în ciclism, tricoul de “omul rău” al planetei de la Vladimir Putin. Cel puțin asta reiese din ultimele săptămâni ale demolatoarelor campanii de imagine din social – media, care parcă au uitat că spre deosebire de Rusia, care a atacat în Ucraina, Israelul a fost atacat la el acasă pe 7 octombrie 2023.
Așa funcționează neomarxismul propovăduit de apostolii săi atei, dușmani declarați ai religiilor (inclusiv al religiei mozaice). Toacă până la demență imaginea unui om în care au personificat problema. Ca și cum până la cel poreclit Bibi, relațiile arabo – israeliene erau numai lapte și miere. Ca și cum Hamas ar fi un fel de Cruce Roșie (sau, mă rog, semilună), ca și cum Netanyahu, folosindu-se de faptul că are aviație performantă, are o plăcere sadică să omoare și să distrugă în Fâșia Gaza.
Să nu spună direct că au trecut de tot în tabăra pro Palestina, neomarxiștii de pe tot globul susțin că una dintre cauzele principale ale actualului conflict este administrația Netanyahu. Care, dacă ar fi schimbată, multe s-ar rezolva. Care multe? Poate că tehnicile acestea or merge în țări mai puțin solide. Nu și în Israel. Netanyahu și Likud (partidul de dreapta pe care-l conduce) nu au ajuns la putere prima dată în noiembrie 2022. Amintesc că Likud a preluat puterea din 1996 și, cu câteva pauze, o deține până astăzi. Iar în fruntea guvernului este acest om căruia deja i s-a pus ștampila “controversat” de toți aceia pe care-i încurcă liderii puternici și populari. Au mai guvernat și alții, dar de ce s-a întors mereu și mereu Israelul la Netanyahu?! Nu cumva pentru că este expresia de forță a unui popor înconjurat de pericole?! Și cum ar fi ca marii profesori europeni de politologie, celebri jurnaliști ai trusturilor vestice, dar și numeroșii studenți, actori, sportivi, cântăreți americani care acum au steagul Palestinei la profilul de social – media, să dea ei sfaturi despre cine și cum trebuie ales la Tel Aviv?
Democrația de tip Westminster, presa de tip CNN și BBC, actoria hollywoodiană și alte asemenea concepte vestice sunt superbe. Numai că nu pot fi aplicată când ai Hamas la o graniță și Hezbollah la alta. Pe “coruptul” și pe “asasinul” de Bibi Netanyahu israelienii l-au votat să conducă țara între 1996- 1999, între 2009 – 2021, iar în 2022 i-au mai acordat un mandat. Sigur că agenda neomarxistă l-a băgat și pe el la malaxorul scandalurilor de presă, mitingurilor de protest nesfârșite, polarizarea socială din Israel i se pune tot lui în cârcă, iar exemplele pot continua. La toate acestea se adaugă și inerentele probleme reale ale unui om care conduce de foarte mulți ani o țară. Și de care este normal să se țină cont. Dar să faci din Netanyahu corupt însetat de sânge arab, în contextul în care Hamas și Hezbollah fac ceea ce fac, e rezultatul decrepitudinii și decadenței morale care a cuprins o mare parte a lumii civilizate. În timpul acesta, Hamas decapitează.
Nu pot încheia articolul fără să amintesc de victimele civile din Fâșia Gaza. N-am fi creștini, n-am fi oameni dacă nu ne-ar impresiona până la lacrimi ce se întâmplă acolo. Dar pentru numele Dumnezeului nostru comun, trebuie căutate cauzele reale ale problemei, nu personificat răul în funcție de agende politice.
