Având în vedere că este un an electoral, la 34 de ani de la intrarea României, pe un alt tipar, voi face o scurtă prezentare, mai mult a eseu, decât documntaristică, despre alegerile din România, schimbările de regim, maturizarea unei națiuni, evoluția mentală, care vă va ajuta poate să vă formați o opinie despre ce are nevoie această țară pe viitor, în urma votului nostru.
În anii 1989 și 1990, România a avut două revoluții, aproximativ consecutive. Una a foamei și una anticomunistă. Una a învins, una a pierdut. Una a avut în spate URSS, cealaltă Occidentul.
Dar pentru a ajunge aici, trebuie să facem o diagnoză bazată pe radiografia României lui Ceuașescu, din ultimii ani. Ani, în care, autocrația domina toate palierele acestei țări, de la economie, până la educație. România era cea mai săracă țară din Estul European, în urma noastră fiind poate doar Albania. O țară enclavizată, închisă pe toate colțurile, cenzurată la maxim, cu o industrie obosită care funcționa în gol, de cel puțin 10 ani. Statul nu mai investise nimic în activele economice, după 1980, România înghețase toate relațiile comerciale cu companiile străine. Ne bazam strict pe ceea ce se producea în țară. Puțin și prost. Cele mai multe lucruri, materie primă, produse agro-industriale erau exportate, în țări din lumea a III-a, de unde banii veneau târziu și foarte puțin pentru a completa și împini visul absolut dement al președintelui de a plăti datoriile.
Societatea era una bazată pe corupție generalizată, de la vânzătorul de alimentara și până la medicul chirurg, toți primeaua șpagă, de obicei produse care nu se gâseau pe piață. Speculă, șpagă, nepotism, societatea se îndrepta spre un faliment total, cel puțin moral. Educația fantezistă aduna mituri, despre România popor ales, cel mai brav, cel mai vechi și cel mai puternic din lume, dar nelăsat de străini. Mitul străinului periculos și care stă la pândă era perfect mediatizat într-o țară, unde unul din cinci români lucra pentru Securitate. Dar nu din patriotism, ci pentru o porție în plus de ulei sau carne, un proc de Crăciun. Mitul Ungariei care pândește Ardelul, era propagat masiv de Securitate.
În 1985, România intră în cea mai grea curbă de sacrificiu, o politică de austeritate pentru a feri țara de faliment. Industria se sufocă, societatea este în pragul sărăciei supreme. Intervin mai multe mecanisme absolut ne-economice. Pentru a egaliza complet societatea și pentru a nu apărea clivajele. Deși în realitate cu un salariu de 80 de dolari pe lună (convertibili), un român nu ar fi putut supraviețui în nicio țară vest europeană unde salariile erau în medie 1000 de dolari. Nici măcar în Ungaria comunistă, unde comunismul de gulaș, îi ofereau maghiarlui un venit de 400 – 500 de dolari, cehului un venit de 400. Polonia se apropia de 100 de dolari dar asta din cauza faptului că de zece ani, țara se confrunta cu un război civil între societate și partid.
România era cea mai săracă țară, cu o populație rurală de peste 60%, dar cu 90% lipsă apă și canalizare în mediu rural, cea mai ridicată mortalitate infantilă și cu cea mai redusă speranță de viață din Europa. În Valea Jiului, speranța de viață era de 57 de ani!!! Una din cele mai mici din lume!
Totul era raționalizat,pe cartelă. Nu exista îmbrăcăminte, pantofi sau articole pentru femei, nici măcar cele de igienă. Ce se afla în magazine erau produse de calitate joasă, puțina marfă de calitate era trecută la speculă, vândută pe sub mână, ca un troc sau cu valută. România era o uriașă cavernă, în care 22 de milioane de români erau ținuți captivi mental și fizic, lispiți de informație dar hrăniți cu toxine metafizice despre daci, iobagi, națiune asuprită. Istoria a fost complet mistficată, vorbindu-se despre naționalismul daco-get, deși ideea de națiune apare abia în secolul XVII.
În această cavernă nu pătrunde informația decât prin Europa Liberă, militantă mai degrabă. Pentru că națiunea română nu avea mișcări de dizidență, așa cum erau în Cehoslovacia, Ungaria sau Polonia, unde Solidaritatea se luptă din 1979 cu regimul comunist. România era un stat stalinist, naționalist și care trăia în afara istoriei. Nici URSS-ul nu era așa de jos pe scara economică și socială, mai ales după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Cei câțiva dizidenti erau fie comuniști îndepărtați din funcții sau aventurieri din lumea culturală dar care îl contestau pe Ceuașescu și nu sistemul comunist în sine. De fapt comunismul și anticomunismul ca națiuni paradigmatice nici nu existau în România lui Ceaușescu. Acesta înlocuise doctrina cu un naționalism fantezist, orwellian, structurat în declinul lui psihipatologic. Ceilalți lideri comuniști din țarile vecine erau raționali și înțelegeau că sistemul economic colapsează. Ceaușescu era un mitoman și un mitologist, similar albanezului Hodja sau asiaticilor.
Pe acest fond, ideea unei mișcări raționale, anticomuniste era utopică. Cine să o facă? Animăluțele flămânde din peștera care erau teșite pe creier și care se descurcau ca în epoca antemedievală să procure chiar și un deodorant sau vată pentru femei? România nu avea elite, nu avea gânditori care să pună în dezbatere teme social-umaniste. Eram o țară de oameni bolnavi, săraci, dar măcar eram așa majoritatea, deci nu se vedeau diferențe, umblam în zdrențe, ne prefăceam că muncim în fabrici expirate, ne controlam discuțiile cu apropiații, priveam o televiziune de două ore care transmitea doar propgandă. Cu o sănătate precară. La limita prăbușirii…
În schimb marile puteri aveau alte planuri, pe fondul unui relativ dezgheț între lumea occidentală și Uniunea Sovietică a lui Gorbaciov, sovieticii confruntându-se la rândul lor cu criza economică specifică regimurilor etatiste. URSS avea nevoie de ajutor, dar trebuia să cedeze ceva la schimb. Imperiul! Chiar dacă la Moscova se făcuseră mici reforme – glaznost și perestroika, în restul statelor comuniste, regimurile încă erau pe val. Gorbaciov a promis însă că nu se va implica acolo unde societățile civile vor iniția mișcări de schimbare de sistem. Dar avea nevoie de zona tampon – România și Bulgaria, acolo unde să funcționeze un regim prietenos Moscovei și relativ socialist cu mici aparențe de libertăți.
Dar pentru asta trebuia schimbat Ceaușescu, care era oricum un lider paranoic în război cu toată lumea. Occidentul a fost de acord, nebuloasa Românie nu era o miză geografică, cele trei state Ungaria, Cehoslovacia, Polonia și reunificarea Germaniei erau mult mai importante decât Sofia sau Bucureștiul. Așa că URSS a primit undă verde pentru schimbarea unui lider dar nu a sistemului! Asta este important de subliniat. În decembrie în Bulgaria a reușit relativ bine schimbare de lider cu un comunist de catifea, Mladenov. Rămânea în ecuație, Bucureștiul, unde Ceaușescu crease o fortificație socială, o țestoasă imensă, în care nu aveai voie să te miști sau să gândești. De departe eram cel mai primitiv popor european ca mod de a trăi la finele secolului XX.
Spargerea acestei carapace era dificilă și pentru KGB, chiar dacă avea oameni infiltrați în România și mai ales că trebuia identificat rapid eroul salvator. Prieten Moscovei și care să aibă charismă și să respecte planul. Strategia a fost gândită cu ceva vreme în urmă de 1989, Europa Liberă pomente numele lui Ion Iliescu, ca pe un dizident (exilat la Iași, Timișoara și Editura tehnică, ce dizidență!!! ca prim secretar de de partid). Au găsit omul, au construit planul, trebuia să aleagă meomentul pentru Revoluția Foamei! Sau Revoluția anti-Ceaușescu. În niciu caz una anticomunistă. Nici nu avea cum, nu avea cine să o facă. Noi nu averm elite sau societăți civile. O revoluție sângeroasă, manipulată și manipulabilă (foarte ușor cu o popor medieval0) care să se închei cu un asasinat politic, ultimul din istoria noastră. Revoluție anti-Ceaușsescu, Revoluția Salamului, a Foametei s-a desfășurat între 16 decembrie 27 decembrie 1989. O revoluția care a câștigat, judecând prin prisma rezultatelor: Ion Iliescu, prietenul URSS a ajuns la putere, FSN, un partid neocomunist, format din cadrele din eșalonul 2 și 3 al PCR au format guvernul și s-au băgat salam și portocale pe piață… (Va Urma)
Liviu POPESCU
