În 1990, capitalismul ne prinde cu o economie dezastruosă. Prostia și încăpățânarea rurală a lui Nicolae Ceaușescu de a achita datoria externă a însemnat o adevărată catastrofă pentru economia românească. Pierderea accesului la update-urile din industrie, importurile de aparatură și de noi tehnologii, au lăsat industria românească să se descurce cu aceleași instalații și mașinării din anii 80 (am fabricat Reanult 19, 30 de ani!). În contextul în care în 10 ani, lumea a evoluat, industriile s-au perfecționat, lumea se afla în plină era a electronicii, mai puțin România. De aceea, industria românească nu mai putea exporta nimic de calitate în zona occidentală, trimițând rebuturile noastre în state latino-americane sau africane, evident la prețuri mici, de multe ori chiar sub prețul de cost.
Așadar epoca imediat post revoluționară din 1989, în industrie, necesita de urgență o intervenție chirurgicală pentru a fi salvată. Care s-ar traduce prin investiții uriașe, restructurări, reorientări, o operație grea, dureroasă dar care ar fi salvat pacientul. Era pregătită populația pentru așa ceva? Dar clasa politică din 1990? Evident că nu. Populația înfometată de politicile de austeritate voia să trăiască bine iar clasa politică voia să câștige alegeri. Iar cu astfel de măsuri dure, aveai imediat oamenii în stradă iar alegerile ar fi fost compromise.
Și atunci se dă startul celui mai negru deceniu românesc. Un adevărat paradis fiscal pentru hoție și corupție economic-financiară și un fel de scapă cine poate pentru marea masă a populației, un deceniu care poartă numele generic de ”Tranziție”. Tranziție de la o economie comunistă falimentară spre un capitalism barbar, sălbatic, românesc, sub simbolul prăzii, al unui dezastru economic și social. Rând pe rând activele economiei românești care abia mai respirau, ajung pe mâinile unor manageri politici, puși pe jaf și pe cumpărarea locului de director. Un fel de epocă fanariot industrială, în care a fi director la Siderca, Oltchim, Sidex, CS Hunedoara era similar cu plata ”tronului”. Nu se cerea performanță sau investiții în retehnologizare. Ci dimpotriva, bani pentru partid. Dacă vrei să rămâi director. Apar acele cupoane care să ofere iluzia salariaților că sunt ”patroni”, un fel de praf în ochi, o mituire a românilor, să tacă în timp ce fabricile, băncile, industria energetică, resursele ajung pe mâna unor șemecheri care demarează cel mai mare jaf și cea mai amplă operațiune de corupție din România. Nu se fac investiții, există o mafie generalizată, de la materia primă și până la produsul finit se fură. Evaziune fiscală, mica înțelegere între Renel sau Petrom și lanțul economic următor, până la poarta fabricii. Se facturează oficial un preț, neoficial se dau lovituri după lovituri. Apar căpuși. Materia prima nu intră toată într-o fabrică, jumătate se pierde pe parcurs în tot felul de SC-uri private ale directorilor. Toată lumea fură de la vagoane de combustibil până la electrozi și tablă, adică de la director, până la ultimul salariat necalificat.Chiar dacă statul oficial își ia mâna de pe anumite fabrici sau companii, acestea ”se privatizează MEBO” dar și acolo se fură și se dau contracte cu statul preferențial. Sunt tot un fel de ”firme de stat”, un fel de anexe, din care se mituiește clasa politică și administrativă. Se fac împrumuturi în bănci de genul ”win-win” (iar 3 miliarde dar îmi ajung 2, unul ia-l tu) care nu se mai returnează și bancile colapsează. Economia se contractă, oameni rămân pe drumuri, se face în tăcere o ”pensionare anticipată, pe caz de boală”, România se apropie în 1999 de un uriaș faliment dar are una dintre cele mai mari clase de miliardari din Europa. Dar și gradul de sărăcie ajunse la 53%! Presa nu mai este presă, ci un fel de anexă politică sau economică, facturează, ia banii și tace. Economia nu mai este una funcțională, când nu mai este nimic de furat, fabricile sunt părăsite, precum stârvurile sau leșurile de animale în deșert. România se umple de astfel de cadavre industriale. Economia privată care apare este prea mică și trebuie să se descurce în acest labirint de hoție generalizată. Directorii de stat umblă în limuzine iar antreoprenorii sunt cocoșați de datorii.
În anul 2000, România era în colaps economic. După zece ani de creșteri negative, o contracție a PIB-ului, inflație care ajunsese la 80%, șomaj uriaș, cel mai mic salariu din Europa (100 de dolari sau euro). Eram la limita dezastrului. Era precum un apartament în care se furase tot, inclusiv și tencuiala și prizele. Dar aveam o clasă de noi oligarhi care prospera. Românii prădaseră totul. Ce era de făcut?
România ajunge așadar la începutul celui de-al doilea deceniu, la o răscruce. Ori spre Uniunea Europeană, cu o economie funcțională ori spre modelul rusesc, o țară a oligarhilor, bazată pe corupție, o cleptocrație și o populație sărăcită. Și alegem Uniunea Europeană, gest care a salvat definitiv economia românească. Pentru că atunci se întămplă ce trebuia făcut în urmă cu zece ani. Operațiunea chirurgicală. Și unde trebuia să se intervină? Exact la robinetul corupției. Cel al resurselor. Acolo unde curgeau mai multe pompe. Cea oficială și găurile laterale. Statul român este obligat să-și ia angajamentul de a privatiza resursele. Știm că a fost o decizie grea dar deceniul trecut arătase clar faptul că ”statul corupt” nu e în stare să gestioneze corect această industrie. Petrol, gaze și energie electrică. Erau cele trei mari robinete ale corupției care generaseră jaful instituționalizat din economie românească prin lanțul trofic. În acel moment ”ne vindem țara”! Nu aveam însă alternativă. Este precum ai prelua copiii unei familii care nu are grijă de ei și îi dai în plasament. Ca să le oferi un viitor. Altfel se alege praful de viața lor. Rând pe rând, petrolul, gazele și curentul sunt privatizate. Și treptat încep să se stingă robinetele corupției. Da, e adevărat, profitul acestor mari companii merge în exterior și nu în interior. Deși în interior nu mergea deloc la bugetul statului ci în buzunarele mafiei românești. Treptat secând astfel arterele care pompau prin evaziune resurse în căpușe și în economia neagră, începe o asanare a economiei românești. Rând pe rând se prăbușesc activele industriale care trăiau prin furt, apar falimente. Economia se restructurează, se scot la vânzare ultimele relicve ale industriei care nu se mai puteau menține. Începe cel mai greu proces econonimc din România care se întinde pe aproape 10 ani ani, între 2004 și 2014. Vine și criza din 2009 care curăță complet ultimele găuri negre.
Dar România devine o economie funcțională. Devine treptat un teren sigur pentru investiții. Apar noi companii în țara noastră, se schimbă ușor lucrurile, apare o clasă de miloc și începem cel mai greu și lung parcurs care se traduce prin creșteri economice anuale, la un moment dat, chiar cele mai mari din Uniunea Europeană.
Azi, lucrurile nu sunt așa cum ne-am dori dar sunt mult mai bine decât în 2000 și cu mult mai bine decât în 1990. Dacă lucrurile din 2000 se făceau imediat după revoluție, probabil că altfel eram azi. Dar am pierdut un deceniu. Însă, adevărul este că nimeni nu era pregătit în 1990 de așa ceva. Toți voiam să o ducem bine, să avem mâncare pe masă. Dacă un guvern, prin absurd, ar fi făcut operațiunile chirurgicale în iarna lui 1990, oamenii ar fi ieșit din nou în stradă, pentru a restaura comunismul. Oamenii nu știau ce este acela șomaj, falimente. Însă știam bine ce înseamnă să furi, să faci evaziune, eram pregătiți la capitolul corupție. Ne-am dat doctoratul între 1990 – 2000.
În concluzie așa ”ne-am vândut țara” și am devenit ”colonie europeană”. Mai bine decât colonie sau model rusesc. Exact prin același dezastru a trecut și confratele bulgar. În primul deceniu. La ei a fost mai dură corupția și crima organizată. Ei nu mai au nici bancă națională, decât cu numele.
Liviu POPESCU
Liviu Popescu are 15 ani vechime în presa scrisa și TV. Editorialist, analist politic, fost corespondent AGERPRES, colaborator TV și la diverse publicații locale şi naționale, autor de reportaje și materiale economice.