Dacă, în Bulgaria, comunistul reformat Mladenov a reușit să ia puterea fără vărsare de sânge, în România lui Nicolae Ceaușescu, comunistul reformat Ion Iliescu a avut nevoie de o revoluție sângeroasă, pe stil sovietic, pentru a prelua puterea, fiindcă în ziua de 22 decembrie 1989, în București, erau ”contemporane” mai multe centre de putere: CC, TVR, Ministerul Apărării… Dar unul singur era sovietic.
Lucrurile fuseseră puse la cale cu puțin timp în urmă, la Malta, între URSS și SUA, când din nou s-au trasat sferele de influență (Știe el Putin ce știe!), România și Bulgaria trăgând paiul cel mai scurt, gorbaciovist, fiind definite drept zonă tampon pentru regimul de la Kremlin, în timp ce Ungaria, Cehoslovacia, Polonia urmau firul occidental al reconstruirii. Să nu dăm vina pe Bush aici, probabil că analizele sociologice arătau că România și Bulgaria erau prea rurale mental pentru a intra în siajul occidental, fiind mai degrabă state orientale în materie de civism în comparaţie cu celelate trei state catolice.
În fine, după mitingul din 21 decembrie 1989, după agitația din piață, după noaptea sângeroasă de la Universitate și Dalles, era clar că regimul lui Ceauşescu intrase pe ultima sută de metri. România scăpa de dictator, dar nu de comunism. Iliescu îl traduce drept socialism cu față umană. Pentru a nu speria zona emancipată a României. FSN regrupează rapid comuniștii din zona 2 și 3 a clasamentului peste tot în județe, CFSN și CPUN sunt conduse de foști activiști ”domestici”, iar România se poate lăuda cu o reușită a perestroikăi politice și a glasnost.
Elitele din România dau semne de trezire, dar toate mișcările lor sunt înăbușite violent de mineri, cea mai dramatică fiind în iunie 1990. Faptul că nu se iau măsuri împotriva haiducilor negri pecetluieşte definitiv soarta României ca Republică sovietică, model Mihail Gorbaciov. Ion Iliescu grăbește primul tratat de vecinătate cu URSS în 1991, un tratat care îi garanta că puterea FSN va avea longevitate, chiar dacă cele trei partide istorice apăruseră în plan intern. Vandalizate și distruse de mineri, cu o presă ”liberă” pro putere în proporţie de 90% – mai ales TVR, singura televiziune din România, România era un satelit al Moscovei.
Astfel, istoria României părea pecetluită. Avem parte de prima mare migrație, cea a intelectualilor, după Piața Universității (migrație în SUA, Canada etc). România se așterne la drumul destinat fostelor republici sovietice. Mai ales că securitatea crease mai multe așchii național-comuniste de genul PUNR, PSM, PRM, PDAR. Vorba vine partide, erau toate cu aceeși doctrină, dar cu lideri diferiți. Toți sateliți ai FDSN (facţiune comunistă din FSN).
Pentru că da, în tot acest scenariu sumbru pentru România, trei elemente nu au fost luate în calcul de scenariștii sovietici. Două fenomene externe și un lider politic român. Un lider care a jucat în rol important în 1991 și în 1996. Și anume, premierul Petre Roman, care fusese inclus pe lista primei guvernanțe postdecembriste, pentru trecutul comunist al tatălui, dar și prin prisma legăturilor cu familia Ceaușescu. Numai că Petre Roman este ”deviaționist de dreapta” (francofil) și are un rol important în ruperea FSN și plecarea, alături de el, a refomiștilor, chiar dacă și aceștia activaseră în PCR până în 1989.
S-au adăugat şi două fenomene externe care au salvat România, două fenomene absolute, deși, după 1992, regimul politic din țara noastră era o semidictatură, condusă de pentagonala roșie: FDSN și sateliții de care am amintit mai sus. Pe plan intern, au fost șase ani, 1990 – 1996, de menținere a unui regim închis, România fiind un stat izolat, undeva în est, la marginea guberniei. Occidentul ne ignora, mai ales după mineriade, eram un stat cu o economie care căzuse, dar cu o mafie care creștea sub protecția statului. Dar așa cum am spus, au avut loc două evenimente externe care au pus România pe alt curs.
Prăbușirea URSS-ului. Este primul. Haosul care cuprinde federația de lângă noi şi declarațiile de secesiune ale republicilor sovietice împing România la marginea intereselor sovietice. Iar Occidentul se implică atunci în coagularea unei opoziții de dreapta în România. Așa ia naștere CDR, o coaliție largă, care reunește, sub aceeași umbrelă, partide care, în perioada interbelică, erau în opoziție: PNL și PNȚ-cd. Nu mai spunem că PNL se rupsese în câteva cioburi, sub acțiunea unor foști securiști rebotezați în mari opozanți de dreapta.
Dar prăbușirea URSS, oferă o gură de oxigen dreptei politice din România, apare o presă independentă, și tv, și scrisă, iar România intră în câteva organisme internaționale: OSCE, Consiliul Europei (nu Consiliul European). Al doilea fenomen care a cutremurat ultimul deceniu al secolului trecut a fost războiul iugoslav. Dacă Occidentul, inițial, a crezut că pulverizarea Iugoslaviei va fi relativ ușoară (cum a fost cazul Sloveniei și al Macedoniei), cele 3 războaie violente, sârbo-croat, sârbo-croat-bosniac, sârbo-kosovar, pun de această dată România ca piemont geostrategic pentru lumea occidental-americană. Și atunci Occidentul realizează importanța achiziționării unui partner mare în Balcani. De talia României. Apare parteneriatul strategic și axele vechi ale politicii se schimbă. Pactul de la Snagov etc.
Alegerile din 1996 care aduc prima schimbare de putere, cu sprijinul lui Petre Roman, rebelul FSN-ului din 1990 (spriin și pentru turul II prezidențial și în coaliția de guvernare), deschid noi perspective pentru statul nostru. Din păcate, economic nu stăm bine. Politicile defectuoase din perioada 1990-1996, corupția cronică deja consolidată în România aduc niște crahuri și crize masive între 1996 – 2000. În schimb, pe plan extern, România înregistrează progrese rapide. Există o ultimă tentativă de ”restaurație” prin cele două mineriade din 1999, care se termină însă prost pentru ortaci și pentru eroul lui Iliescu din 1990, Miron Cozma. Emil Constantinescu își sacrifică mandatul al doilea, ducând forțat națiunea română spre NATO și deschide negocierile cu Uniunea Europeană, ca stat candidat.
Chiar dacă, în 2000, PSDR (fost FDSN) revine la putere împreună cu Ion Iliescu, faptul că se luptă cu naționaliștii extremiști ai lui Vadim (foști aliați în 1992), drumul deschis în 1999 nu mai are cale de întoarcere. Iar a două guvernare a foștilor comuniști este una obligată de criteriile de aderare, fiind cea mai reformistă (sic!!!) de după 1990. Iar alternanța de guvernare din 2004, când revine dreapta la putere, pecetluiește drumul României spre Europa, momentele culminante fiind în 2007 (UE) și 2004 (NATO). Din acel moment, România devine un stat cu o democrație funcțională, în care altenanțele la guvernare sunt firești și se fac strict constituțional.
Așadar, istoria României de după 21 decembrie 1989 până în prezent este un șir lung de evenimente, de decizii interferente, care mai de care mai impredictibile. Când Bush ”ne-a vândut” la Malta în 1989, habar n-avea că URSS va pica în 1991. De altfel, Blocul occidental și NATO garantaseră în orb Moscovei că nu vor interveni în Est (adică în România și Bulgaria), de aceea Putin face apel la acele tratate din 1991. Numai că lumea s-a schimbat peste noapte. URSS și RSF Iugoslavă, cei doi coloși comuniști, s-au prăbușit, eliberând România de la soarta predefinită. România sovietică nu a rezistat decât până în 1996, dar, din păcate, cu mari consecințe. O alienare a populației, o distrugere a activelor industriale, nașterea dinastiilor de corupți, fenomene care au virusat pătura cea mai vulnerabilă a societății. Cea care își găseşte și azi un surogat paternalist în formațiunile extremiste.
Dar ne regăsim azi la 34 de ani de la acele evenimente. Nu am fi crezut că ajungem aici, între ţările UE, poate cel mai echilibrat stat din Est, dacă privim regimurile politice din Ungaria, Slovacia și pe cel recent încheiat din Polonia sau convulsiile din Bulgaria. Și cu o economie aflată de ani buni pe creștere. Este un salt pe care nimeni nu îl credea posibil când, în 14-15 iunie 1990, intelectualii români luau pe spinare răngi de la minerii lui Ion Iliescu.
Liviu POPESCU
Liviu Popescu are 15 ani vechime în presa scrisa și TV. Editorialist, analist politic, fost corespondent AGERPRES, colaborator TV și la diverse publicații locale şi naționale, autor de reportaje și materiale economice.
